CONFESIUNI PAGANE

Hinduismul este reprezentat de credința în Brahman, ființă absolută, impersonală, creatoare a Universului. Brahmanul este Sinele suprem. Brahman este mai bine descris ca realitate infinită, omniprezentă, omnipotentă, incorporală, transcedentă, conștiință infinită și fericire infinită. Conform Veda, Brahman există dintotdeauna și va exista în veci. El este în toate lucrurile dar transcende toate lucrurile, el este sursa divină a întregii Vieți. Este absolutul divin: toți zeii religiei hinduse nu sunt decât fațete și încarnări ale lui Brahman. Răspândit astăzi în India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Nepal.

Acest univers este în întregime penetrat de Mine, în forma Mea nemanifestată. Toate existențele sunt în Mine, dar eu nu sunt în ele. În același timp, nimic din ceea ce este creat nu este în Mine. Iată puterea mea supranaturală! Eu susțin toate existențele, Eu sunt prezent peste tot, întrucât sunt chiar sursa întregii creații. Așa cum în spațiul eterat se ține vântul puternic, suflând peste tot, astfel să știți că în mine se țin toate existențele.

Cuvântul „hindu” este legat de fluviul Indus și desemnează pe locuitorii spațiului indian, înainte de sec. al XIX-lea neexistând cuvântul hinduism. Etimologic vorbind sensul cuvântului este de origine persană și înseamnă „oamenii de dincolo de Indus”. Acest cuvânt a fost inventat prin mimetism de la termenii creștinism, iudaism, etc. Este religia care a primit numele (ca și iudaismul) după numele poporului și nu al fondatorului sau doctrinei.

Aum , simbolul universal al religiei hinduse.

Hinduismul, poate în măsură mai mare decât orice altă religie, reprezintă o colecție de mai multe credințe religioase. Conceptele spirituale ale triburilor ariene nomade ce au invadat continentul indian, s-au amestecat cu dogmele ce prevalau în Valea Indusului, formând o religie unică, în sensul că, spre deosebire de altele, nu are un întemeietor singular, bazându-se în schimb pe o confederație de zeități locale.

Hinduismul a apărut pe parcursul mileniului al doilea precreștin, în jurul anului 1500 i.Hr., fiind fondat de casta brahmanilor, formată din preoți. Potrivit credinței hinduse, casta reprezintă un atribut înnăscut, fără de care un om nu-și poate găsi locul în societate și nu se poate căsători. Chiar și în prezent, brahmanii sunt singurii hinduși care au dreptul de a citi din Vede imnurile, versetele, incantațiile și tratatele ce datează din perioada invaziilor ariene și care sunt fundamentul învățăturilor hinduse. Upanișadele, lucrări elaborate pe baza Vedelor, reprezentau un compediu de speculații metafizice și filozofice puse în circulație în jurul anului 900 i.Hr.

Aceste texte conțin instrucțiuni asupra modului de viață al unui adept al hinduismului. Potrivit textelor Vedice, destinul unui hindus este determinat de toate acțiunile sale și de consecințele acestora de-a lungul fazelor succesive ale existenței. Destinul său este numit Karma. O viață corectă în prezent constituie garanția unei existențe mai bune mai târziu. O viață vicioasă în prezent va avea drept consecințe reîncarnarea într-un animal inferior. Acest ciclu continuu al nașterii și morții este încheiat doar atunci când sufletul atinge o stare de perfecțiune, printr-o viață ideală.

Hinduismul este una dintre puținele religii ce divinizează animalele, deși adorarea animalelor are o importanță mai mică decât proslăvirea divinității ce călărește animalul respectiv. Uciderea vacilor și a păunilor este strict interzisă de către hindușii credincioși. Această religie a fost modificată în ultimul secol prin adoptarea unor elemente creștine. În prezent numărul adepților hinduismului este estimat la peste 450 de mil.

Templul hindus Brihadeeswarar, unul dintre cele mai vechi din India și din întreaga lume.

Religiile hinduite se manifestă în multe forme.

Concepția de salvare a religiilor hinduite comportă două direcții diferite:

credința într-o divinitate impersonală, în cadrul căreia salvarea este considerată ca o eliberare din iluzia lumii fizice (naturale), urmată de unirea cu realitatea ultimă, după care, aidoma unei picături de apă în ocean, individul se pierde în absolut și astfel încetează să mai existe;
credința într-o divinitate personală, în care salvarea este privită ca o eliberare din lumea fizică, destinul sufletului fiind unirea cu un zeu, în ipostază personală.

Această religie hinduită, bazată pe credința într-o divinitate personală, are ca doctrină mântuirea prin efortul propriu, care constă, în princ de la comiterea „celor patru păcate primare”: practicarea jocurilor de noroc; consumul băuturilor alcoolice; practicarea relațiilor extraconjugale și plăcerea actului în afara procreației; consumul cărnii de orice fel, pentru a nu se reîncarna ca animale sau ca oameni pasibili morții prin accidente. Alimentația trebuie să constea în lapte, iaurt, nuci și fructe. Religioșii își rad părul, lăsându-și o codiță, de care vor fi ridicați la cer de către zeul Krishna.

Religia, de origine hinduită, are în frunte pe Maharishi, adică „guru” (marele maestru). George Harrison și ulterior ceilalți componenți ai formației Beatles, în urma convingerilor proprii de a practica meditația transcedentală și datorită modei hippie, au reușit întemeierea unei noi secte: Maharishi Karma Yoga, care înseamnă unirea (yoga) cu brahma(n).

Shivaismul= este ramura hinduismului ce promovează cultul zeului Shiva;
Vishnuismul= este ramura hinduismului ce promovează cultul zeului Vishnu;
Shaktismul= este ramura hinduismului ce promovează cultul zeiței Shakti;
Smartismul= este ramura hinduismului ce venerează toate zeitățile hinduse considerându-le manifestări ale lui Brahman;

Istoria hinduismului
Hinduismul vedic (1500 – 450 i. Hr.)

Punea accent pe importanța vieții din lumea aceasta, acordând importanță deosebită naturii. Specifice acestei perioade, scrierile Veda (Știința sacră), considerate de origine divină, conțin multe imnuri închinate unor elemente sau puteri din natură, zeificate. Rugăciunile, invocațiile rituale și laudele aveau ca scop îndeplinirea cererilor către zei: viața îndelungată, recolte bogate, sănătate, etc. În unele dintre aceste texte se observă întrebări legate de originea lumii, a timpului, de structura personalității umane. La început, ceremonialul religios era condus de către capul familiei și cuprindea ritualuri de inițiere, ritualuri de purificare precum și ofrande zilnice aduse zeilor. Apoi a apărut un cult public, templul fiind în centrul preocupărilor religioase.

Hinduismul brahmanic a luat naștere din credința că jertfele de animale erau necesare a se face în mod repetat, pentru a se menține ordinea în Univers și în societate. Scrierile de bază ale hinduismului brahmanic – Brahmana (comentarii brahmanice) descriu rolul și importanța sacrificiului pentru viața religioasă. S-a ajuns la diminuarea credinței în zei, considerați muritori căci viața lor era dependentă de sacrificiile aduse de oameni. Astfel, s-au impus preoții (brahmanii), care au ajuns să fie considerați egali cu zeii. Potrivit textelor considerate sacre, mântuirea putea fi obținută prin aducerea unei jertfe sau prin achitarea taxei pentru săvârșirea ei. Ca urmare a abuzurilor apărute în acest context, s-au dezvoltat noi religii – jainismul și budismul. Textele Upanișadelor propun ca alternativă asceza și meditația contemplativă.

Învățătura hindusă are în centrul său două concepte: Karma (fapta) și Samsara (reîncarnarea). Astfel, sufletul participă la un ciclu existențial continuu – naștere-moarte-renaștere – determinat de faptele bune sau rele pe care le-a săvârșit într-o viață anterioară. Eliberarea din succesiunea reâncarnărilor se face prin efort propriu, prin purificarea vieții și prin exercițiile psiho-fizice (yoga). Acestea conduc la scopul ultim al existenței umane, când, în lipsa conștiinței și personalității care dispar, sufletul ajunge să se identifice cu Brahman, principiul absolut și impersonal, în care se regăsesc toate sufletele individuale ajunse la eliberare.

Tehnica yoga presupune practicarea mai multor exerciții fizice și spirituale: 1. Înfrânările, adică ferirea de ucidere, minciună, furt, avariție și încurajarea abstinenței sexuale. 2. Disciplinele, adică purificarea interioară a organelor, dar și a psihicului, prin cunoașterea de sine, împăcarea. 3. Așezarea corpului în anumite poziții. 4. Disciplinarea ritmului respirației. 5. Suprimarea fluxului de gânduri. 6. Fixarea atenției într-un singur punct (concentrarea atenției). 7. Meditația. 8. Dobândirea cunoașterii adevărate a sinelui, ultima treaptă a tehnicii yoghine, care eliberează pe om de ciclul reîncarnărilor, acesta întorcându-se în Absolutul din care a emanat. Cei care practică yoga au nevoie de un guru pentru a fi initiați.

În perioada hinduismului brahmanic, societatea hindusă a cunoscut împărțirea în patru caste, ordonate ierarhic: preoții (brahmanii), domnitorii și razboinicii (kshatriya), negustorii și agricultorii (vaisyas) și servitorii (sudras). Cei aflați în afara sistemului de caste erau numiți paria (pauchamas). Doar reîncarnarea putea face trecerea de la o castă la alta.

Doctrina acestei perioade cuprinde reinterpretări ale perioadelor anterioare, unele păstrându-se și astăzi. Gândirea și viața religioasă aveau în prim plan 3 zei: Brahma, Shiva și Vishnu, care sunt de fapt 3 ipostaze ale realității ultime, Brahman, fiecare cu roluri diferite. Astfel, Brahma este considerat creatorul lumii. Fiind însă mai departe de viața acesteia, este mai puțin popular. Shiva este Marele Distrugător, dar și regeneratorul vieții, cel care ajută lumea să se purifice prin reîncarnare și să se înalțe spiritual. Considerat protectorul asceților, el disprețuiește ierarhia socială, fiind venerat de membrii tuturor castelor. Vishnu este păstrător al ordinii cosmice, simbolizând supremația castei brahmanilor, stabilitatea socială și bunăstarea.

Interpretând diferit Vedele, unii hinduși săvârșesc ritualuri din perioada vedică, alții ritualuri sacerdotale sau idolatrizează zeități ale hinduismului medieval. Astfel, fiecare adept este fidel unui zeu la care se închină zilnic, dar face apel și la alte zeități, atunci când trebuie să depășească anumite obstacole în viață. În lumea contemporană, hinduismul trece printr-un curent reformator, fiind influențat de creștinism și de cultura europeană. Templele sunt locașuri închinate anumitor zeități, întrucât se crede că fiecare zeitate locuiește în templul închinat ei. El păstrează statuia zeului venerat de cei care vin la templu. Cu prilejul anumitor sărbători, templul devine loc de pelerinaj. Acesta are ca scop atragerea bunăvoinței zeului venerat la templul respectiv, prin aducerea de jertfe. La râul Gange, considerat sfânt, se desfășoară anumite ritualuri întrucât se crede că izvorăște din picioarele lui Vishnu și se rostogolește peste capul și părul zeului Shiva, care locuiesc în ceruri. Hindușii intră în apa Gangelui pentru a se purifica de păcate. Ofrandele se aduc adesea vacilor, considerate sacre și mame ale naturii. Ei cred că fiecare parte a corpului acestui animal este locuită de o anumită zeitate. Din casta brahmanilor fac parte astăzi profesorii universitari, ziariștii, oamenii politici. Kshatriya cuprinde prinții și militarii. A treia castă, vaisyas, cuprinde pe agricultori, meșteșugari și negustori, a căror responsabilitate este de a face ca țara să prospere. Din ultima castă, sudras, fac parte mesteșugarii, croitorii, pescarii. Categoria paria cuprinde măturătorii de străzi, care nu au niciun fel de drepturi.

Cei mai mulți hinduși practică ritualuri acasă. Ritualurile variază în funcție de regiuni, sate și propriile alegeri a persoanei care le practică. Ele nu sunt obligatorii în hinduism. Natura sau locul in care sunt practicate este, de asemenea, alegerea individului. Hindușii efectueaza ritualuri zilnice cum ar fi închinatul în zori, după baie (de obicei la un altar de familie, include aprinderea unei lămpi și ofrande oferite zeităților), recitarea din cărți religioase, cântarea imnurilor devoționale, yoga, meditație, scandarea mantrelor și altele. Ritualurile Vedice de sacrificiu prin foc (Yajna) și cântarea imnurilor Vedice sunt practicate la ocazii speciale cum ar fi o nuntă hindusă. Alte evenimente de viață majore, cum ar fi ritualuri după moarte, includ yajna si incantarea de mantre Vedice.

Wicca (pronunție românească: /wika/; pronunție englezească: /ˈwɪkə/) este o religie neopăgână ce acordă o importanță majoră naturii. Mai este denumită Vrăjitorie (Witchcraft) sau Meșteșugul (the Craft). A fost popularizată în 1954 de către Gerald Gardner, un pensionar, fost funcționar public britanic. La vremea aceea, Gardner folosea termenii de „cult vrăjitoresc” și „Vrăjitorie” referindu-se la această religie, iar cei ce o practicau erau denumiți în mod colectiv „Wica”, de la un cuvânt englezesc ce însemna „vrăjitorime”.

În prezent, cei ce urmează această religie sunt numiți wiccani. Religia se axează pe venerarea unei Zeițe (văzută în mod tradițional ca fiind Zeița Întreită) și a unui Zeu (în mod tradițional, Zeul Încornorat). În unele accepțiuni, cei doi apar ca și aspecte ale unei singure Divinități de natură panteistă, manifestându-se sub forma mai multor zeități politeiste. Alte trăsături ale religiei wicca sunt folosirea rituală a magiei, codul moral și cele opt sărbători din cursul anului, care reflectă schimbarea anotimpurilor. Există mai multe sub-curente wicca, denumite tradiții. Credințele și ritualurile fiecărei tradiții variază în diferite măsuri.

Zeița greco-romană Selena, una din multele zeițe care sunt privite ca fiind un aspect al Zeiței

În linii mari, se poate spune că marea majoritatea a wiccanilor venerează o Zeiță și un Zeu. Există mai multe interpretări teologice ale naturii acestora, prin prisma panteismului (adică cei doi sunt aspecte duale ale unei singure divinități), a dualismului (cei doi reprezintă forțe total opuse) sau a politeismului (cei doi se manifestă sub forma mai multor zeități mai mici). În unele accepțiuni panteiste și dualiste, zeități din diverse culturi sunt considerate aspecte ale Zeiței și Zeului.

Pe de altă parte, există și puncte de vedere monoteiste în cadrul wicca, conform cărora există o singură divinitate. Conform unor tradiții, această divinitate este Zeița, pe când în alte tradiții se consideră că de fapt divinitatea este lipsită de gen. Există și wiccani atei sau agnostici, care nu cred în divinități propriu-zise ci consideră că zeii sunt arhetipuri construite de mintea umană și cu care se poate interacționa.

Conform wiccanilor Janet și Stewart Farrar, care abordau teologia dintr-un punct de vedere panteist, dualist și animist, „pentru wiccani, întreg universul este viu, de la cel mai înalt nivel și până la cele mai mici componente”, dar „o astfel de abordare organică a cosmosului nu poate fi pe deplin exprimată și trăită fără conceptul de Zeu și Zeiță. Orice fenomen este însoțit de polarizare. Așadar la cel mai înalt nivel creator, cel al Divinității, polarizarea trebuie să fie exprimată cel mai clar și cel mai puternic, de unde se răsfrânge și la nivelurile microcosmice mai joase.”

Majoritatea wiccanilor consideră wicca o religie dualistă care venerează atât un Zeu, cât și o Zeiță. Cei doi sunt considerați forțe opuse, complementare (asemănător cu ideea taoistăde Yin și Yang) și „întrupări ale forței vitale a naturii”.Unii wiccani consideră această polarizare pur simbolică, pe când alții consideră că Zeul și Zeița sunt entități cu adevărat separate. Zeița este deseori asociată cu Pământul (Marea Mamă) sau cu Luna, iar Zeul este asociat cu Soarele.

Zeul este văzut în mod tradițional ca un Zeu Încornorat, și este asociat cu natura, sălbăticia, sexualitatea, vânătoarea și ciclul vieții. Este cunoscut sub diferite nume în wicca, în funcție de tradiție: Cernunnos, Pan, Atho, Karnayna ș.a. Cu toate că Zeul nu este considerat a fi Satana, o entitate asociată cu răul în cadrul religiei creștine, un număr mic de wiccani folosește denumiri atribuite Satanei, de exemplu Lucifer (termen latin care înseamnă „purtător de lumină”), aducând astfel aminte de acuzațiile din vremurile când vrăjitoarele erau persecutate. Alteori Zeul este văzut ca Omul Verde, o figură foarte răspândită în arta și arhitectura europeană. În această ipostază este deseori asociat cu natura. Este văzut și ca Zeul Soare, mai ales cu ocazia sărbătorii solstițiului de vară. Într-o altă accepțiune, Zeul apare ca Regele Stejar, care e domnul primăverii și al verii, iar apoi ca Regele Laur, domnul toamnei și al iernii.

Zeița apare de obicei sub forma Zeiței Întreite, luând succesiv forma Fecioarei, a Mamei și a Bătrânei, fiind asociată cu puritatea, fertilitatea, respectiv înțelepciunea. Deseori, cele trei forme sunt puse în corespondență cu fazele Lunii, iar Zeița este văzută astfel ca o divinitate a Lunii. În această ipostază este cunoscută și ca Diana, după numele zeiței romane. Unii wiccani consideră că Zeița este cea mai importantă, deoarece ea cuprinde totul și naște totul. Zeul este sămânța vieții și a inspirației aflată în ea și îi este în același timp amant și copil. Această concepție stă la baza organizării tradiționale a comunităților de wiccani (în limba engleză, coven). Unele tradiții wiccane, mai ales în cele feministe, consideră Zeița perfectă și întreagă în sine însuși și nu acordă deloc atenție Zeului. Totuși, această practică a fost criticată de membrii celorlalte tradiții wiccane, mai egalitare. Și Zeul este văzut uneori sub formă întreită ca Fiu, Tată și Bătrân, viziune care are probabil la bază natura complementară a Zeului și a Zeiței.

Percepția dualistă a Zeiței și a Zeului este deseori extinsă în așa fel încât devine un fel de panteism dualist. În cuvintele ocultisului Dion Fortune, „toți zeii sunt un singur zeu, toate zeițele sunt o singură zeiță”. Pe scurt, zeii și zeițele din toate religiile sunt de fapt manifestări ale unui singur Zeu și, respectiv, ale unei singure Zeițe. De exemplu, un wiccan poate considera că zeița germanică Eostre, cea hindusă Kali și Fecioara Maria sunt forme ale aceleiași Zeițe supreme. Prin analogie, zeul celtic Cernunnos, cel grec Dionisos și Dumnezeul iudeo-creștin pot fi priviți ca aspecte ale unui singur Zeu.

Alte abordări înclină mai mult spre politeism și consideră că zeii și zeițele sunt entități separate. Abordările panteiste văd zeitățile nu ca persoane ad litteram ci ca arhetipuri metaforice sau ca forme de energie.

Deși aceste concepte asupra divinității par a fi foarte diferite una de cealaltă, ele nu se exclud reciproc. Unii wiccani consideră că e mai benefic să adopte una sau alta în funcție de circumstanță.

Wicca este la bază o religie care crede în imanența esenței divine, iar pentru unii wiccani acest lucru implică și elemente de animism. O credință foarte importantă în unele tradiții wiccane este că Zeița și Zeul (sau zeițele și zeii) se pot întrupa, cel mai adesea prin intermediul Preoteselor sau a Preoților în cadrul unor ritualuri specifice.

Părerile despre viața de apoi sunt diversificate. Totuși, o accepțiune larg răspândită este cea a reîncarnării. Raymond Buckland susține că sufletul se reîncarnează în membri ai aceleaiși specii de mai multe ori, scopul fiind de a învăța și de a avansa sufletește, dar aceasta nu este o credință universală printre wiccani. O zicală wiccană spune că „dacă ai fost o dată vrăjitoare, ești pe vecie o vrăjitoare”, care sugerează faptul că wiccanii ar fi reîncarnările altor wiccani.

De obicei, wiccanii care cred în reîncarnare cred că, înainte de a reveni în lume, sufletul se odihnește puțin în Cealaltă Lume sau Lumea Verii, pe care Gardner o denumește „extazul Zeiței”. Mulți wiccani cred că pot vorbi cu spiritele morților din Cealaltă Lume prin intermediul mediumurilor sau a tablelor ouija, mai ales de sărbătoarea Samhain. Unii însă condamnă aceste practici; de exemplu, Marele Preot Alex Sanders a spus „Morții sunt morți, lăsați-i în pace”. Această credință este inspirată probabil din spiritualism, care era în vogă în vremea lui Gardner și cu care acesta a avut de-a face.

Cu toate că există anumite credințe legate de viața de apoi, wicca nu insistă prea mult cu aceasta, ci se concentrează pe viața prezentă. Istoricul Ronald Hutton a observat că „atitudinea adoptată instinctiv de majoritatea vrăjitorilor păgâni pare a fi că dacă te bucuri cât mai mult de viața prezentă, acest lucru se va reflecta mai mult sau mai puțin și în viața de apoi, așa că merită mai mult să te concentrezi asupra prezentului”.

Wiccanii cred în existența magiei și că aceasta poate fi manipulată sub forma vrăjitoriei. Uneori cuvântul apare scris în engleză magick (spre deosebire de grafia obișnuită magic), un termen inventat de ocultistul Aleister Crowley și care face însă trimitere mai mult la religia Thelema decât la wicca. Vrăjile wiccane sunt efectuate în cadrul unui ritual, într-un cerc sacru. Scopul este de a determina producerea unor efecte reale. Printre cele mai obișnuite vrăji wiccane se numără cele de vindecare, de dragoste, de fertilitate și de înlăturare a influențelor negative.

Natura ceremonială, ritualică a magiei este acceptată de mulți wiccani. De pildă, Aleister Crowley a afirmat că magia este „știința și arta de a produce schimbări după voința [practicantului]”, iar MacGregor Mathers a spus că magia este „știința controlării forțelor secrete ale naturii”. Magia este considerată o lege a naturii ce încă nu a fost înțeleasă de știința modernă. Ca atare, nu este considerată un fenomen supranatural, ci ca o manifestare a „marilor puteri imanente naturalului”, după cum spune Leo Martello. Unii wiccani consideră că magia înseamnă folosirea la maxim a tuturor celor cinci simțuri, cu rezultate suprinzătoare, pe când alți wiccani nu pretind că știu cum funcționează magia, ci doar cred în ea deoarece i-au resimțit efectele.

Mulți wiccani din perioada timpurie, cum ar fi Alex Sanders și Doreen Valiente, și-au numit practicile „magie albă”, spre a fi în opoziție cu „magia neagră” asociată în opinia lor răului și satanismului. Sanders a folosit și termenii „calea mâinii stângi” pentru magia răuvoitoare, respectiv „calea mâinii drepte” pentru magia binevoitoare. Unii wiccani contemporani descurajează însă aceste dihotomii; un exemplu de argument adus este că negrul ca și culoare nu ar trebui să fie asociat cu răul.

Cercetătorii Rodney Stark și William Bainbridge au susținut în 1985 că wicca „a răspuns secularizării cu o întoarcere hotărâtă înspre magie” și că este o religie reacționară ce va dispărea în curând. Istoricul Ronald Hutton a criticat această opinie în 1999 spunând că dovezile arată contrariul și că „un mare număr [de wiccani] lucrează în domenii foarte avansate [ale culturii științifice], de exemplu în domeniul calculatoarelor”.

Nu există un cod moral sau etic împărtășit de toate tradițiile wiccane. Totuși, majoritatea wiccanilor urmează Sfatul Wiccan: „de pe nimeni nu rănește, fă cum inima-ți poftește”. Interpretarea cea mai răspândită vede în această propozițe o declarație a libertății de acțiune corelată cu nevoia de a-și asuma responsabilitatea propriilor acțiuni și nevoia de a reduce la minim răul făcut altora și sieși. Un alt element important al codului moral wiccan este Legea triplei reîntoarceri, conform căreia orice faptă bună sau rea se va întoarce persoanei care a facut-o cu o putere de trei ori mai mare, asemănător ideii de karma. Sfatul și Legea au fost ideile lui Gerald Gardner și au fost adoptate ulterior și de alte tradiții.

De asemenea, mulți wiccani încearcă să urmeze calea virtuților menționate de Doreen Valiente în Charge of the Goddess. Acestea sunt veselia, respectul, onoarea, modestia, puterea, frumusețea și compasiunea. Valiente ordonează aceste virtuți în perechi complementare, reflectând astfel dualismul frecvent întâlnit în cultul wiccan. Unii wiccani aparținând unor tradiții mai vechi respectă și un set de 161 Legi wiccane, denumite și Legile meșteșugului sau Ardanes. Valiente, una dintre primele mari preotese din tradiția gardneriană, a comentat că aceste legi au fost cel mai probabil inventate de Gerald Gardner însuși în limbaj arhaic ca urmare a conflictelor interne în coven-ul său din Bricket Wood.

Inițial Gerald Gardner a dat dovadă de animozitate față de homosexualitate, susținând că atrage „blestemul Zeiței”, însă în prezent aceasta se bucură de acceptare în rândul tuturor tradițiilor wiccane.

Wiccanii cred în existența celor cinci elemente în mod metaforic (nu literal ca în Grecia antică). Elementele sunt considerate reprezentări ale stărilor de agregare ale materiei. Multe ritualuri magice presupun invocarea elementelor, cel mai important fiind sfințirea cercului magic. Cele cinci elemente sunt aerul, focul, apa și pământul, alături de spirit, care le unește pe primele patru.

Diverși autori au folosit mai multe analogii pentru a explica acest concept. De pildă, wiccana Ann-Marie Gallagher l-a descris prin comparație cu un arbore. Un arbore e format din pământ (sol și materie vegetală), apă (sevă și umezeală), foc (corespondentul fotosintezei) și aer (producerea de oxigen din dioxid de carbon). Toate acestea sunt unite prin spirit.

Fiecare element este asociat unui punct cardinal: aerul cu estul, focul cu sudul, apa cu vestul, pâmântul cu nordul și spiritul cu mijlocul. Totuși, unii wiccani, cum ar fi Frederic Lamond, susțin că aceste asocieri sunt valabile doar în cazul geografiei Angliei de sud, unde s-a dezvoltat wicca, și că wiccanii ar trebui să le adaptezii specificului geografic al regiunii în care se află. De exemplu, locuitorii coastei de est din America de Nord ar trebui să invoce apa nu dinspre vest, ci dinspre est, adică dinspre Oceanul Atlantic.

Wiccanii folosesc mai multe ritualuri când practică magia sau când sărbătoresc anumite ocazii. De obicei, coven-ul (sau practicantul singur) pregătește și purifcă ritualic un cerc magic. Pregătirea cercului implică de obicei invocarea „Paznicilor” punctelor cardinale, împreună cu elementul corespondent fiecăruia: aer, foc, apă și pământ. Odată cercul pregătit, se poate trece la efectuarea unui ritual potrivit anotimpului, la adresarea de rugăciuni Zeului și Zeiței sau la magie.

Ritualurile wicca presupun utilizarea unor unelte magice speciale. Printre acestea se numără un cuțit neascuțit numit athame, o baghetă, o amuletă și o cupă. În plus, de multe ori se folosește și o mătură, un cazan, lumânări, tămâie și un cuțit mai mic cu lama curbată, denumit boline. În cercul magic se află de obicei un altar pe care se așază aceste unelte. Aici se pot pune și obiecte reprezentând Zeul și Zeița. În unele tradiții se obișnuiește ca, înainte de intrarea în cercul magic, practicanul să țină post în acea zi și/sau să se îmbăieze inainte de ritual. După terminarea ritualurilor, se adresează mulțumiri Zeului, Zeiței și Paznicilor, iar apoi se închide cercul magic.

Un aspect controversat al wicca, mai ales în tradiția gardneriană, este obiceiul unor practicanți de a fi goi când efectuează ritualuri. În limba engleză se folosește termenul skyclad(„înveșmântat doar cu cerul”). Totuși, când lucrează îmbrăcați, wiccanii poartă robe prinse cu curele la brâu, haine cu aspect medieval sau chiar și haine normale.

Roata anului reprezintă cele opt sărbători celebrate de wiccani în cursul anului și cunoscute sub denumirea de sabbaturi.Patru dintre acestea sunt sabbaturi mari și coincid cu vechile date când celții sărbătoreau festivalurile focului. În 1958 coven-ul din Bricket Wood a adoptat sabbaturile mici, cele ce cad de solstiții și echinocții. Numele date acestor sărbători sunt deseori inspirate din păgânismul germanic sau celtic, dar trebuie observat că ele nu sunt reconstituiri ale acestora, ci înclină mai degrabă spre o formă de universalism. Practicile rituale ocazionate de sabbaturi pot prezenta trăsături specifice culturilor din care și-au primit numele, dar și influențe venite din culturi complet diferite.

Lista celor opt sabbaturi începe cu Samhain, considerat a fi Anul Nou celtic

În wicca se găsesc numeroase rituri de trecere. Poate cel mai important este ritul de inițiere, prin care o persoană se alătură religiei wiccane. În tradițiile bazate pe învățăturile lui Gerald Gardner exista un proces complex de inițiere bazat pe grade. Conform lui Gardner, trebuie să treacă un an și o zi între momentul când persoana interesată începe să studieze Meșteșugul și momentul inițierii, însă Gardner a încălcat această regulă frecvent cu persoanele pe care le-a inițiat.

Un alt rit practicat de wiccani este cel de împreunare a mâinilor (în engleză în original handfasting), după cum sunt cunoscute căsătoriile în această religie. Unii wiccani se căsătoresc de probă timp de un an și o zi cu ocazia sabbatului Lughnasadh, după un vechi obicei irlandez. Un jurământ adeseori folosit este cel conform căruia căsătoria va dura „atât cât va dăinui dragostea”, spre deosebire de varianta creștină „până când moartea ne va despărți”.

Copiii născuți în familii wiccane pot fi supuși unui ritual asemănător botezului (în engleză în original wiccaning). Scopul acestui ritual este de a pune copilul sub protecția Zeului și a Zeiței. Copilul nu este însă obligat să se alăture religiei dacă nu dorește acest lucru atunci când crește mare, având în vedere importanța liberului arbitru în wicca.

În wicca nu există un set de scrieri sfinte asemănător Bibliei creștine sau Coranului islamic, cu toate că există anumite texte considerate importante de mai multe tradiții. Gerald Gardner a folosit o carte ce cuprindea mai multe texte, denumită Cartea Umbrelor, pe care o modifica sau o completa deseori. Această carte a preluat texte din diverse surse, cum ar fi Aradia – Evanghelia vrăjitoarelor, de Charles Godfrey Leland (1899) sau lucrările ocultistului Aleister Crowley (sec. XIX-XX). Cartea cuprinde și poezii scrise de Gardner și de Marea Preoteasă Doreen Valiente, dintre care cea mai cunoscută este Charge of the Goddess.

Cartea cuprindea instrucțiuni cu privire la desfășurarea ritualurilor și vrăjilor. Intenția lui Gardner a fost ca fiecare copie a Cărții Umbrelor să fie diferită, deoarece fiecare practicant ar fi copiat cartea de la cel ce l-a inițiat, dar modificând ceea ce personal considera că nu îi este de ajutor. Totuși, în zilele noastre, mulți wiccani(de obicei au ochii verzi) din tradiția gardneriană, mai ales din Statele Unite, au păstrat o copie identică celei copiate de Marea Preoteasă Monique Wilson de la Gardner însuși. Cartea Umbrelor trebuia să fie un secret al celor inițiați în tradiția gardneriană, însă unii autori au publicat părți din aceasta. Printre ei se numără Charles Cardell, Lady Sheba, Janet Farrar and Stewart Farrar.

În ziua de azi, mulți wiccani care nu aparțin respectivei tradiții au adoptat conceptul de Carte a Umbrelor. Unii practicanți solitari își fac propria Carte a Umbrelor, care poate sau nu să conțină fragmente din Cartea Umbrelor gardneriană. Pe de altă parte, există și tradiții în care practicile rituale nu sunt păstrate în scris și în care o Carte a Umbrelor nu își are rostul.

Simbolul Zeiței Întreite este compus din Luna în creștere, Luna plină și Luna în descreștere

Wiccanii folosesc diferite simboluri, la fel cum creștinii folosesc crucea și evreii steaua lui David. Cel mai important dintre acestea este pentagrama, ale cărei cinci colțuri simbolizează cele cinci elemente, precum și ideea că ființa umană, cu cele cinci extremități, este o reprezentare la nivel microcosmic a universului. Alte simboluri întâlnite în wicca sunt triquetra și cele trei Luni reprezentând Zeița Întreită.

Cultus Deorum Romanorum este religia pre-Crestina a Romei. A fost practicata de catre cei mai vechi locuitori ai Romei. Influentati de etrusci iar mai tarziu de catre greci, romanii au dezvoltat o religie de stat complexa care a pus accentul pe datoria fata de zei si pe exercitarea constiincioasa si exacta a practicilor.

La inceputul istoriei romanilor, animismul era principala credinta religioasa, in existenta unor forte misterioase malefice sau benefice, aflate in orice fiinta sau obiect din natura. Se credea ca fiecare om isi are spiritul sau protector si inca de la nastere era ghidat de o vointa divina individuala. De asemenea, fiecare activitate practica, mai ales din cele legate de cultivarea pamantului cum ar fi aratul, semanatul, secerisul etc. stateau sub semnul unei divinitati protectoare. Acestea erau „geniile” sau numina, carora le erau adresate actele de cult. Din acestea au derivat, mai tarziu, zeitatile propriu-zise, sub influenta unor credinte religioase etrusce dar si a panteonului grecesc. Jupiter era zeul luminii, al fulgerelor, ploii, mai tarziu al victoriei. Junona, sotia lui Jupiter, era protectoarea casatoriilor si a nasterilor. Pentru un popor eminamente razboinic, principalul zeu era Marte, zeitatea care guverna razboaiele. Ianus era zeul protector al casei, care privea spre trecut si viitor si era reprezentat cu doua fete. A devenit si zeitatea inceputului de an, de unde provine numele lunii ianuarie. Vesta era zeita focului sacru, protectoare a Romei. Preotesele ei, vestalele, care intretineau focul sacru in templul Vestei, erau in numar de sase, alese de marele pontif dintre fete sub 10 ani apartinand unor familii nobile. In timpul serviciului lor de 30 de ani trebuiau sa ramana caste si se bucurau de un prestigiu deosebit. Ofensele aduse unei vestale erau pedepsite cu moartea iar daca un condamnat la moarte intalnea in drumul spre locul de executie o vestala putea fi gratiat. Minerva era zeita mestesugurilor dar si a intelepciunii, fiind asimilată cu Atena din panteonul grecesc, iar Venus a gradinilor si a frumusetii, prin asimilarea atributelor Afroditei grecesti. Spre deosebire insa de greci, romanii nu au reprezentat zeitatile lor sub chipul omenesc. Cu un spirit mai pragmatic, acestia nu erau preocupati de problemele filosofice cu privire la evolutia existentei omenesti, moartea, destinul. In principiu, practicile lor de cult aveau scopul de a castiga bunavointa divinitatilor si erau o daotorie civica a fiecarui cetatean de a trai in pace cu divinitatile.

Centrul vietii religioase il reprezenta casa fiecarui roman, unde capul familiei oficia cultul domestic, aducand pe altarul de langa vatra ofrande zeilor casei, Vesta, Ianus, cei doi penati si lari, cei din urma preluati de la etrusci. Actele de cult publice erau reglementate riguros si supravegheate de pontifi, care nu erau propriu-zis sacerdoti, ci aveau functii de administrare a cultului. Pe langa indatoririle religioase, cei care faceau parte din colegiul pontifilor aveau si atributii juridice si de istoriografi. Ei stabileau calendarul, tineau evidenta sarbatorilor, consacrau edificiile publice, vegheau ca legile publice sa nu vina in contradictie cu cele religioase, hotarau admiterea unor divinitati straine in panteonul roman. Pontifii au fost si principalii istoriografi ai Romei si primii legislatori, punand bazele dreptului roman. Colegiul acestora era prezidat de supremul pontif (Pontifex Maximus), in perioada regala insusi regele iar in cea imperiala imparatul. Pontifex Maximus era ales pe viata, isi avea locuinta in For si sub autoritatea sa se gasea colegiul sacerdotal al celor 15 flamini, numiti pentru un an, care executau sacrificiile si conduceau cultul divinitatilor principale. Alte colegii sacerdotale erau cel al vestalelor, al apulonilor, care organizau festivitatile religioase, banchetele si jocurile publice, spectacolele de teatru si circ, cel al augurilor, care interpretau intentiile si vointa zeilor, prin observarea zborului si al cantecului pasarilor. Pe langa aceste colegii, existau o serie de confrerii cu atributii specifice, de asemenea religioase.

Religia romana nu a avut o doctrina propriu-zisa, bine structurata, stabila si a fost caracterizata de disponibilitatea de a prelua credinte si practici religioase de la popoarele cu care au venit in contact, atat europene cat si orientale. Octavianus Augustus a reformat religia romana, a dispus ca teritoriul orasului Roma sa fie impartit in 14 cartiere, fiecare cu un altar, in care se practica cultul larilor si al geniului, devenit spirit tutelar al imparatului. Sub influenta Orientului, au apăaut noi personificari ale divinitatilor: Roma insasi devine o divinitate, careia i se dedica statui, imparatii Caesar, Antonius, Augustus sunt declarati fii ai zeilor inca din timpul vietii, li se ridica altare, numeroase statui in For si se ajunge astfel la un adevarat cult imperial. Alte influente orientale au fost materializate in preluarea cultului egiptean al zeitei Isis, raspandit in întreg imperiul, al zeitatilor Cybele, Baal, Mithra si altele. La inceputul primului mileniu d. Hr., patrund, tot prin filiera orientala, cultele crestine, o noua religie ai carei adepti au fost intr-o prima perioada aspru persecutati, prigoniti si omorati, pentru ca in cele din urma chiar imparatii romani sa se crestineze.

Kemetism (din limba egipteană kmt sau Kemet, cu sensul de „pământul negru”) sau Neterism (din limba coptă ntr, noute, cu sensul de zeitate) este o mișcare neopăgână contemporană care încearcă să reînvie religia Egiptului antic.

Această nouă religie încearcă să revigoreze într-o formă simplificată ritualurile și filosofia Egiptului Antic, abținându-se de la a introduce orice fel de inovații.

Kemetismul, religia egiptenilor antici, este o cale spirituală apolitică.

Ca multe tradiții păgâne, religia Egiptului antic acordă o importanță deosebită pentru protecția, glorificarea si iubirea naturii. Natura și omul sunt creații inseparabile ale Demiurgului. (Zeului suprem) Fiecare animal, fiecare plantă, orice mineral este o operă a creatorului și conține, prin urmare, o parte din puterea divină, asta fiind un concept care uneste fiecare lucru. Fără natură, cea creată de demiurg și armonizată după legile lui Maât, (Adevarul, Dreptatea si Oridinea) omul nu și-ar putea satisface nevoile, să trăiască sau pur și simplu să existe. Iată de ce, păgânii care sunt adepții acestei religii glorifică darurile pe care le oferă mediul lor, cum ar fi de exemplu Nilul și inundațiile sale fertile, soarele care face să crească recoltele, Luna etc.

Aceasta religie impune in primul rand un concept de Adevar si Dreptate, (Maat) un concept mai mult spiritual decat o lege.

Se spune ca fiecare Zeu, planta, mineral sau om trebue sa-si indeplineasca scopul prin Maat, pastrand echilibrul cosmic, in caz contrar, haosul ar putea inghiti lumea.

Religia (Kemetic Orthodoxy) fondata de Tamara Siuda (nascuta in 19 iulie 1969), nu tine cont de: Sex, varsta, nationalitate sau orientare sexuala.